A citi etichetele produselor a început să fie şi pe la noi o practică destul de comună în supermarketuri şi magazine. Mi se întâmplă des să văd cumpărători studiind cu atenţie ambalajele. Nu ştiu dacă verifică numărul de calorii, conţinutul de carbohidraţi sau data de expirare, însă e un lucru bun că oamenii nu-şi fac cumpărăturile legaţi la ochi.
Mesaje și ingrediente
Dacă luăm orice produs alimentar, vedem că faţa ambalajului este plină de promisiuni care mai de care mai îmbietoare, pentru cei preocupaţi de ceea ce pun în farfurie: „zero zahăr”, „fără grăsimi”, „conţinut ridicat de fibre”, „natural”, „ajută digestia”, „formulă îmbunătăţită cu fier” etc. În plus, de pe etichete ne zâmbesc chipuri binevoitoare, care creează emoţii şi umanizează produsul. Chiar şi bucătăria bunicii sau viaţa la ţară au pătruns în supermarketurile noastre luminate artificial, pe post de garanţie pentru calitatea laptelui, a biscuiţilor, a pateului sau a altor alimente. Se pare că valorile tradiţionale şi-au făcut loc în lumea internetului şi a fast-food-ului, oferind vizibilitate şi, mai ales, credibilitate pentru alimentele produse industrial.
Mesajul „ca la mama acasă” aflat pe eticheta unui produs alimentar ne poate trezi duci amintiri legate de copilărie şi de bunătăţile pregătite de aceasta. Însă dacă întoarcem ambalajul şi distingem literele mici de pe lista de ingrediente, ne dăm seama că promisiunea se susţine doar dacă plecăm de la premisa că mama e… chimist.
Ingredientele din spatele mesajelor
În contrast cu mesajul vizibil, format din termeni simpli şi prietenoşi, lista de ingrediente scrisă cu litere de-o şchioapă şi ascunsă într-un colţ al ambalajului ne arată o cu totul altă realitate. Aici promisiunile de marketing cu greu îşi fac locul. Polifosfat sodic, gumă xantan, difosfat tetrasodic, trifosfat pentasodic, glutamat monosodic, guanilat disodic, inozinat disodic – toate acestea sunt substanţe prezente în multe produse alimentare, unele având chiar eticheta de „tradiţional”.
Cele mai multe ambalaje scot în evidenţă o pseudo-calitate, dar omit să spună care este preţul plătit în termeni de calitate a produsului.
Lipsa zahărului se traduce, de obicei, prin prezenţa unor îndulcitori controversaţi, iar „fără grăsimi” înseamnă, de fapt, mai mult zahăr, pentru a păstra totuşi un gust acceptabil (oamenii reacţionează pozitiv la gustul de dulce). „Natural” poate fi orice, deoarece nu există o reglementare legală pentru acest termen. Dacă „eco”/„organic”/„bio” (teoretic) trebuie să fie susţinute cu dovezi concrete, „natural” este un cuvânt liber, ce poate fi utilizat de toţi producătorii. Şi cum dă bine la public, se foloseşte la greu.
„Fără coloranţi” nu înseamnă că produsul nu are în componenţa sa alte substanţe nocive sau zahăr în exces. Produsele „de casă” conţin ingrediente despre care e greu de crezut că se pot afla într-o bucătărie obişnuită.
Promisiunile cu care ambalajele strălucitoare vor să ne ispitească nu au nicio legătură cu ceea ce este de fapt produsul în sine, dacă ne uităm măcar superficial pe lista de ingrediente. Desigur, există şi excepţii.
Însă cele mai multe dintre produsele ultra-promovate nu fac decât să-şi ascundă mediocritatea conţinutului în spatele umbrelei marketingului.